Interviu | Alina Șova

Salutare. Articolul de astăzi este despre Alina Șova, autoarea carții „Doua linii roșii”. Deoarece nici eu nu știu prea multe despre Alina, va invit să o cunoaștem împreună și să citiți un interviu absolut savuros și chiar educativ, nu prin prisma întrebărilor mele ci prin prisma răspunsurilor Alinei.

alina șova

Interviu Alina Șova

Cateva detalii despre Alina Șova, de unde este, studii, cu ce se ocupă etc. Internetul este sărac în informații din acest punct de vedere.

Sunt o provincială. Am crescut  într-un oraș mic din nordul Moldovei, oraș care și-a găsit locul pe harta României datorită a 3 personaje care au cunoscut o anumită notorietate – Pinalti, Răduleasca și Andreea Marin.  Deci, cum s-ar spune, sunt “moldoveancă de Piatra-Neamț” specie rară, cu pedigree (râde).

Referitor la studiile pe care le-am urmat, la început am cam făcut cum mi-au dictat parinții și am urmat Liceul Pedagogic, asemeni mamei care îmî aducea argumentul maxim «așa ai o meserie la mînă, măi, mama, măi !”.  Dupa 5 ani de liceu și nițică frustrare, că în afară de filosofie și literatură nu-mi plăcea nimic din ce studiam, m-am convins că pedagogia nu e de mine și singură și de capul meu, spre îngrijorarea părinților care nu știau la ce îmi trebuie facultate, am ales să îmi continui studiile la Bucuresti la SNSPA – Facultatea de Științe Politice și Relații Internaționale. Am întrat printre primii. Tocilara (zâmbește). Aveam aspirații mari la 19 ani – voiam să salvez lumea și chiar credeam că urmând această facultate voi avea un cuvânt de spus în politică. Abia mai târziu mi-am dat seama că la noi e greu și să îți salvezi propria-ți lume, să îți creezi balonul tău de fericire și siguranță.

După finalizarea studiilor superioare m-am angajat, ca orice tînără speranță într-un call center la una din marile companii de telefonie mobilă din România. A fost într-un ceas bun și, deși la prima vedere Relațiile Internaționale nu păreau să aibă nimic de-a face cu “Alo, bine ați venit la…” acum, după câțiva (nu mulți) ani mă ocup de divizia Europeană a acestei companii. Cu toate astea Piatra-Neamț-ul nu ți-l scoate nimic din sânge : tot moldovenește vorbesc, încă mă dau în vânt după, slană cu ceapă, jumări cu usturoi sau mămăligă cu tochitură și încă mai am în bibliotecă «Omul, Statul și Războiul » de pe vremea studenției.

Au trecut aproape 4 ani de la apariția primei tale cărți, „Două linii roșii”. Cum se vede cartea după acest timp, care este traseul ei?

Cartea a crescut frumos și mă bucur că m-a lăsat în pace.

De ce spun asta? Ei bine, o carte pe care o scrii, o publici și încerci să o promovezi îți umple atât de mult gândurile încât te trezești, după un an – doi că nu ai mai scris nimic și mai mult, că nu îți mai arde să scrii nimic pentru că emoția primei cărți te-a uscat de sevă.

Așa că, după aproape 4 ani pot spune ca «Două Linii Roșii » s-a apropiat mai mult de public si s-a îndepărtat mai mult de mine și asta mă bucură nespus. Până acum mai mult de 3.000 de suflete, de cele mai multe ori feminine, au parcurs povestea Irinei și lui Viva, personajele cărții. Majoritatea cititorilor îmi scriu mesaje pe facebook cum că nu pot lăsa cartea din mână și că o devorează din prima noapte. Cool, ce să zic ! (zâmbește). M-am chinuit destul de mult să rup firul poveștii și să îl înnod într-un mod  cât mai întortochiat cu putință. Practic abia aproape de finalul cărții cititorul ajunge să înțeleagă cine cu cine, ce și cum. Capetele luminate numesc tehnica aceasta  – timp deconstruit.

Apoi, sunt și cititoare care îmi spun, dupa ce au citit cartea că au dat-o în dar prietenelor care aveau nevoie de forța și curajul să își schimbe propria lor poveste.

„Două linii roșii” o să fie „singură la parinți” sau se lucrează la un alt roman?

Aveam cartea în mâini, caldă, proaspăt tipărită, și editorul meu mi-a spus, învăluit în fumul gros de țigară trăgând o dușcă de bere : «Ce-ai de gând acum? Scrii? Greșit! Termină cu prostiile, că doar nu te cronometrează nimeni. Tu faci literatură. Trage-ți sufletul și adună viața. Du-te și trăiește !». Și așa am făcut. Pentru că literatura este 1% inspirație, iar restul este transpirație și aici e partea cea mai frumoasă – nopți pierdute, decizii pripite, oameni care vin și pleacă, călătorii, dezamăgiri și iluzii, iubiri și dureri. Toate trebuie trăite, ascultate, privite cât mai mult posibil, pentru că numai înțelegând cum se simte asta și ailaltă, doar așa poți crea personaje care trăiesc, în care cititorii se pot regăsi.

Inspirația : ce-o să fie si cum o sa fie, este doar începutul. Sunt de părere că o carte trebuie să fie în primul rând emoție. Să fie cea mai banală poveste din lume  – dacă te face să simți, bingo ! – cititor fiind ai făcut un pas înainte înspre tine însuți,  ai ințeles ceva ce nu ți-a arătat nimeni până acum.

Noi, oamenii, învațăm prin emoții. Ceva ce ne supără, ceva ce ne bucură – rămâne mereu întipărit țn minte. Iar cărțile mele vreau să fie mai mult decât un antidot la plictiseala.

Așa că, da, după ce am haiducit timp de 2 ani și nu am scris decăt mail-uri și comments-uri frivole pe facebook, acum am două proiecte în lucru – un film de scurt metraj și un roman. Filmul, astept de 2 ani să se realizeze.  Când o fi să fie, apoi să vezi tu nuntă și banchet! (zambește). Iar cartea, muncesc la ea și mă muncește și ea pe mine. E greu să scrii și să fii tu însuți fără să te repeți.

E bine să fii tot timpul tu însuți?

E bine pentru ficat. Stres mai puțin, fericire mai multă. Sănătate garantată (râde).

Ne poți recomanda un film care să semene cu „Două linii roșii”?

Nu cunosc filme care să semene cu «Două linii roșii». Or fi existând, doar nu am văzut eu. O fi vina mea – poate că mă uit la cele mai proaste filme din lume (zâmbește). Sau poate că povestea este cu adevărat unică. Filmele la care avem acces – fie și filmele de autor românești – fie vin din altă cultură, fie povestesc alte dureri ale sufletului. «Două linii roșii» e o poveste românească, contemporană, actuală, în care personajele nu cad nicio secundă în clișeele filmelor românești  – povestea curge de la sine fără parastase și referiri la ’89, fără mesaje politice, fără sărăcie și mizerie.

E o carte vie, cu umor, care vorbește sufletului cu suflet.

Legat de vechea discutie, accepți și alte formate în afară de cel tipărit, mă gândesc aici la audiobook sau pdf?

Sigur ca da ! Din punctul meu de vedere, în ziua de azi este absolut imperativ să ne adresam cititorilor și în mediul digital, să le facem călătoria cât mai simplă și plăcută. Sper că poate, într-o zi, cartea mea va cunoaște și varianta audio book. Din păcate pirateria online este principalul motiv pentru care încă nu a fost făcut acest pas.

Unde te pot găsi oamenii, electronic vorbind?

Pe mine sau cartea? (râde)

Cartea poate fi cumpărată cel mai ușor de pe site-ul editurii – Tracus Arte. Comanda este ușor de făcut și cartea ajunge la cititor în maxim 2 – 3 zile lucrătoare. Din câte știu se găseste și în librăriile Humanitas, dar nu cred că peste tot în țară.

Apoi, oricine îmi poate scrie pe pagina dedicata de Facebook. Răspund cu mare drag mesajelor primite de la cititori și chiar preiau comenzi.

Care crezi că e datoria principală a unui scriitor, care este „obligația” sa principală?

Nimeni nu este dator cu nimic nimănui. De aceea, oricine consideram că suntem, din punct de vedere artistic nu ne subscriem nici unui «job description» valid. Un artist își cam vede de treaba lui într-un mod destul de egoist și egocentric. Interpretarea, aplauzele sau hulele vin din partea publicului care îl ascultă, îl vede. Artistul crește pe lângă noi cum crește iarba pe marginea drumului  – îi zici buruiană sau floare – depinde dacă îți place. Îl culegi, îl dai la o parte… totul depinde de public. Artistul doar își vede de treaba lui, iar care e treaba lui nici macar artistul nu stie (zâmbește).

Însă cred că în sensul larg, că datoria noastră, ca oameni, artiști sau nu, este să ne dăm voie și să fim fericiți. Să căutăm, cu mult curaj și determinare, să facem ceea ce aduce bucurie și ne împlinește, să fim alături de cei care ne fac să fim mai înțelepți, mai bogați spiritual, să fim în locurile unde ne simțim înălțați. Să căutăm în permanent acea stare de spirit care ne face să creștem și să îi ajutăm să crească pe cei din jurul nostru, să riscăm, să uităm să ne fie frică, să fim proprii noștri sfătuitori – aceasta cred că este obligația fiecăruia dintre noi.

Suntem cu toții datori cu propria noastră fericire și fericirea celor din jur.

Apoi, dacă un scriitor consideră că are o datorie, că are o obligație față de ceva sau cineva, ei bine… atunci nu se mai numește scriitor – îi putem spune demagog sau educator, sau cercetător, etc. Dar nu scriitor ca scriitor de literatura.

Te-ai gândit vreodată la ecranizarea cărții? Dacă da, ce actori ai vedea în rolurile principale?

Ohoooo. Și încă mă gândesc mereu! (zâmbește) Am prieteni americani care, atunci când au auzit de carte prima lor reacție a fost – «și când vedem ecranizarea?». Mi-ar plăcea ca într-o zi să îmi văd personajele pe marele sau micul ecran. Cred că nu există bucurie mai mare, mai ales în lumea de azi dominată de audio-vizual, să vezi o poveste prinzând viață. Doar ca film înseamnă mai mult decât scris: înseamnă buget, marketing și compromis. Și cum de vreo 2 ani încerc să fac un scurt-metraj după un script de câteva pagini, nici nu vreau să îmi imaginez cât ar dura ecranizarea unui roman.

Dar dacă ar fi să facem filmul “Două linii roșii”, să zicem, mâine, în rolurile principale mi-ar plăcea să avem actori tineri, nu foarte cunoscuți publicului. Cred că mulți actori de excepție sunt dați la o parte doar pentru că nu sunt celebri precum X sau Y și nu «vând» filmul prin propria lor notorietate.

Însă cred că tinerii actori sunt cei care au cel mai mult de dăruit. Au acel foc, acea pasiune de a demonstra că pot, care nu poate fi replicată de niciun actor celebru. Așa că, «Două linii roșii» ar fi un film cu actori proaspeți, cruzi și inocenți – exact ca personajele.

Ce carte citești in acest moment?

Tocmai am terminat o carte excepțională  “The Peasant Prince: And the Age of Revolution”, de Alex Storozynski. E o carte de istorie care prezintă un personaj extrem de interesant și marcant pentru istoria Europeană și Americană deopotrivă – Thaddeus Kosciuszko. Omul ăsta, polonez din fire, a contribuit atât la Războiul de Independență din SUA cât și la realizarea primei constituții democratice din lume, în Polonia. Sinceră să fiu, nu credeam vreodată că o să îmi placă atât de mult o carte de istorie, însă povestea este scrisă extrem de bine, cu tot felul de barfe și cancan-uri de la vremea respectivă care te fac să înțelegi atât contextul cât și omul. Ce mai – e istorie tridimensională – nu doar fapte și date. Recomand cartea oricui, nu doar pasionaților de istorie. E o reală lecție de viață.

Termini de citit cărțile, chiar dacă nu îțî plac?

Nu. Niciodată. Și nu încurajez pe nimeni să o facă.

Cărțile, ca și oamenii, trebuie să îțî lărgească timpul, orizontul, inima, măsura pasului, nu să te țină pe loc.

Care este cea mai recentă carte citită care ți-a plăcut și despre ce era ea.

E cartea despre polonezul războinic – Kosciuszko (zâmbește). Aș vrea să fiu un exemplu de erudiție și să vin cu vreo 2 – 3 exemple de cărți pe care le-am devorat în ultimele zile, însă din păcate nu mai am vârsta nici  timpul la care să îmi permit să fac asta. Ca să îti răspund totuși la întrebare (și să nu cad în dizgrație) 2 din cărțile care m-au marcat și care mi-au influențat oarecum scrisul sunt „Maestrul și Margareta de Bulgakov” (apropo, am auzit ca vor face si film în curând) și «Un veac de singurătate» de Marquez. Sunt povești bogate, întortochiate și complicate, care reușesc să extragă cititorul din realitatea în care crede că se află și îl fac să se întrebe dacă nu cumva și el va pași într-un univers magic de îndată ce va întoarce pagina. Cred că sunt atrasă de realismul magic – atât în viața cea de toate zilele cât și în lumea cuvintelor.

Câteva cuvinte de la Alina Șova pentru cititorii scriitoriromani.info?

Îi aplaud pentru cine sunt! Pentru că, sincer, ca scriitor, te întrebi de multe ori – «cine mai dă doi bani pe ce se scrie astăzi?» și uite, că deși răspunsul pare evident – «NIMENI» – sunt numeroși oameni care dovedesc fix contrariul.

Te felicit Dumitru, pentru că le dai, prin blogul tău, acest spațiu unic unde pot găsi ce nu se găsește cu ușurință în contextul literar de astăzi. Este o inițiativă cu totul și cu totul excentrică și chiar revoluționară în contextul literar actual – unde în loc să scrii despre morți, tu ce faci ? – te apuci și promovezi oamenii care mănâncă pâine cu unt și respiră la unison cu restul lunii. Un mare Bravo și infinite aplauze.

Iar cititorilor blogului tău le doresc la cât mai multe surprize minunate atunci când se lasă seduși de o carte scrisă de un autor român, contemporan și multă inspirație să își scrie propria viață cât mai armonios posibil, cât mai armonios cu ei înșiși, bineînțeles!

Nota redacției: mulțumesc frumos pentru cuvintele frumoase, discuțiile foarte plăcute și educative, ca aceasta, îmi dau energie să continui.

Nu știu voi dar eu după ce am citit răspunsurile Alinei, sunt maxim de curios să citesc și cartea. Bineînțeles, voi reveni cu recenzie ulterior.

Până atunci însă, vă invit să citiți recenziile colegilor de la literaturapetocuri si goodread.


Nu uitati sa va abonati la blog (e simplu, completați cele două câmpuri din dreapta sus și veți primi articolele noi pe mail) și vă invit de asemenea să dați un like paginii de facebook Scriitori Romani.

Daca ești român, susține literatura română!

Interviu | Alina Șova
4.3 (85.71%) 7 votes

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *